[...] contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat! Şi anume: un adevăr poate fi exprimat şi îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. [...] Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru şi în noi înşine nu este niciodată ceva îngust.

Am pierdut oare atât de mult timp căutând răspunsuri în locuri nepotrivite? Sau poate că am găsit răspunsurile, dar nu m-au mulţumit deloc, sau nu în măsura în care mă aşteptam? Momentan, îmi pare imposibil să nu privesc aceste întrebări cu îndoială. Poate că ar fi trebuit într-adevăr mai mult să simt în profunzime, decât să gândesc la acest nivel, poate că am căutat peste tot cu atât de multă sârguinţă – ori cu prea puţină – încât am pierdut din vedere esenţa lucrurilor.

Pare a fi una din acele zile în care, nimic din ce fac, nu îmi îndestulează nevoia de fericire. Una din zilele în care, însăşi ideea de a întreprinde orice acţiune, e o pierdere de timp – în faţa aspectelor care într-adevăr contează, trecutul este o povară grea, iar viitorul… o povară insuportabilă.

E un somn îndelungat acela care ne animează mare parte din existenţă, un somn în care dorim, obţinem şi distrugem cele mai ciudate vise. Unele din ele par să reziste chiar şi unei aţipeli, multe se transformă în reale coşmaruri, iar câteva dintre ele ne mulţumesc pe deplin, timp de câteva momente, doar pentru ca apoi să fie spulberate de trezirea bruscă la realitate.

Această realitate, unii ar spune tragică, pe care o împărtăşim cu toţii, este singurul lucru care ne valorifică viaţa, e o limitare care ne este la fel de necesară, precum aerul, pentru a respira.

Somnul poate deveni, însă, de multe ori  prea adânc, poate deveni o realitate secundă de care înstrăinarea e cu neputinţă, e imposibilă. În acelaşi timp se poate întampla ca, cele mai neînsemnate ori, neaşteptate, lucruri să ne smulgă din această amorţire, moment în care cunoaştem o stare similară cu aceea de agonie, faţă de care nu vom gasi nici un leac şi nici o scăpare. Decât, poate… somnul însuşi.

Societatea din zilele noastre nu se diferenţiaza cu mult de aceea a perioadelor mult îndepărtate de secolul în care trăim. Cel puţin, nu la nivelul la care acest subiect este abordat. În aceeaşi măsură în care existenţa individului este controlată de variabile, de-a lungul timpului s-au menţinut în mod imperturbabil, imuabil, trei constante: lăcomia, frica şi apatia. În rândurile care urmează, voi încerca să urmăresc transformarea logică a acestor elemente care, practic, au definit şi au reprezentat, de la începutul lumii, infrastructura imoralităţii şi decăderii umane.

Imoralul „de rând”

Voi începe cu cea dintâi, manifestată probabil cel mai proeminent şi mai distrugător în portretul omului – lăcomia. Aceasta se ramifică în numeroase direcţii, pornind de la dorinţa de bani, la aceea de putere, de întâietate, în sfârşit, la dorinţa de posesiune, indiferent de ceea ce reprezintă obiectul ei. Având un scop, această dorinţă defineşte imaginea imoralului „de rând”, ce întruchipează diferite forme şi conturează adevărate stereotipuri sociale, precum: zgârcitul, linguşitorul, depravatul, beţivul, cinicul, etc. Totuşi, lăcomia nu este singura care manipulează aceste trăsături finale din punct de vedere al exteriorizării lor, în schimb este într-adevăr unică în definirea rudimentară a lor. Cu alte cuvinte, lăcomia poate fi considerată un fundament, un proto-defect al fiinţei umane, anti-virtutea în starea cea mai pură, fiind – repet – un fundament al unei lumi în care trupul împovarează mintea, o lume în care traim, cu sau fără voia noastră.

Imoralul „de rând” este acel individ care experimentează orice deviaţie loială lăcomiei, în forma elementară[i] a acesteia.

Imoralul „de rând” va fi în unele cazuri de-a dreptul ingenios, cu toate acestea, raţiunea sa nu va întârzia în a se dovedi instabilă. El este şablonul societăţii, mărind golurile şi aglomerând masele de oameni care o constituie, iar aceasta nu pentru un scop anume – în ochii lui, lumea este unică, neschimbată, dar neinteresantă. Ea nu are alt rol decât acela de a-i găzdui intenţiile.

Negându-şi finalitatea, imoralul „de rând” va cauta să îşi desăvârşească idealurile sterile, neavând conştiinţa faptului că, astfel, neagă existenţa metafizicului, îmbrăţişând menirea strict biologică a omului. El va înţelege viaţa din perspectiva supravieţuirii materiale, cu orice costuri, şi nu din aceea a superiorităţii spirituale. Totuşi, în lumina celor spuse anterior, imoralul „de rând” nu este un individ de neoprit. El va devia de la orice planuri iniţial urmate, doar pentru a-şi satisface nevoile mai mari – astfel, îşi va întrerupe permanent ori nu, planurile, pentru a evita fobii de diferite naturi, punând pe primul loc supravieţuirea personală.

Frica, cea de-a doua dintre constante, este cel puţin un sentiment la fel de puternic, şi cu o înrâurire similară cu aceea a lăcomiei. Cu toate acestea, se pot semnala mari diferenţe între cele două, prin simpla identificare a planului şi manierei în care ele activează: versatilă şi profund flexibilă, lăcomia se va limita la exploatarea oricărei slăbiciuni de caracter a individului, astfel, ea se va putea transforma în vanitate(prin dorinţa de a realiza obiective neîntemeiate), egoism(prin dorinţa de a poseda în mod discreţionar), …etc, în timp ce frica va acţiona brutal, la nivelul psihicului, accentuând – paradoxal – atât fobia în sine, cât şi o nevoie inexplicabilă de a o percepe. Frica, însă, spre deosebire de orice altă stare afectivă, are la îndemână mijloacele cele mai eficiente de a transfigura individul, stâlcind maniera în care realitatea se reflectă în ochii săi.

Imoralul consumat

În ciuda celor afirmate mai sus, imoralul „de rând” este doar un alt fel de a spune că omul este o fiinţă profund predispusă coruperii. A privi, însa, lumea în alb – negru, e acelaşi lucru cu a îmbrăţişa în mod voit naivitatea. În viaţă, totul ţine de nuanţe. Chiar şi cele mai, aparent, imperceptibile dintre acestea, pot constitui o interpretare diferită şi, în sfârşit, un alt efect.

Totuşi, în rândurile anterioare, subliniam faptul că, imoralul „de rând” nu are conştiinţa consecinţelor spirituale ale acţiunilor sale, obiectivele acestuia fiind rudimentare şi, în general, inflexibile. Spre deosebire de el, imoralul consumat este un animal de o cu totul altă natură: el înţelege mult prea bine factura faptelor întreprinse, numărându-şi raţional paşii. Maniera în care acest individ face însă, aceşti paşi, ne duce către o latură rareori abordată, a existenţei noastre, anume apatia, sau indiferenţa. Având la dispoziţie o percepţie complexă,  imoralul consumat ia decizii complexe: poate alege implicarea şi ulterior, asumarea unor responsabilităţi în numele unui scop superior, ori poate alege să rămână indiferent în faţa realităţii, considerându-şi o obligaţie – chiar şi participarea la ea. Indiferent de şi faţă de alegere, el va analiza cu prisosinţă labirinturile prin care îşi avantă trupul şi mintea, căci pentru el, indiferenţa însăşi poate fi o credinţă de neclintit, iar actul – un mod prudent de a-şi camufla intenţiile.

Imoralul consumat reprezintă probabil cea mai erodată stare spirituală survenită omului. Revolta sa este una, paradoxal, îndreptată atât înspre lumea exterioară cât şi cea interioară, acţiunile sale căutând sau aplanând conflictele, prin asocierea şi stabilirea prealabilă a unui scop[ii] precis, urmărilor. Corelaţiile şi comparaţiile făcute de el sunt profund superficiale, dezumanizate, lipsa ori alterarea conştiinţei nefiind egalată decât de o dorinţă nativă de distrugere, transformare, printr-o raţiune efectivă a raului.

Apatia, în cazul acestui prototip social, nu este decât inversul raţiunii, aflată de la început, în stare latentă, atât în trupul cât şi în mintea sa.

Lăcomia, frica şi apatia au rămas neschimbate – aceleaşi defecte emoţionale, având un număr identic de victime şi o influenţă, dacă nu mai mare, atunci cel puţin la fel de mare cu aceea a perioadei în care omul nu avea decât conştiinţa instinctului şi a lumii imediat apropiate lui. Ar fi revoltătoare, orice concluzie trasă din cele spuse. Totuşi, tendinţa continuă de autodistrugere a omului nu va lua sfârşit decât în momentul în care vom reuşi să înstrăinăm cauza[iii] moralităţii cunoscută de noi – de moralitatea însăşi, fără a o separa însă de Dumnezeu sau de raţiune.

Raţiunea înseamnă moralitate. Moralitatea înseamnă Dumnezeu.

Experiența este, la rândul ei, consecința care ne face să privim cu alți ochi toate cele trei aspecte ale timpului în care trăim – trecutul, prezentul și viitorul nefiind altceva decât fundaluri ale valorilor care ne controlează, sau nu, existența. Experiența acționează însă atât indirect cât și direct asupra acestor valori. Ea le atribuie, dincolo de conștiință și moralitate, un anumit grad de variabilitate, ori dimpotrivă, absolutul.

Pentru început și de această dată, nu vom aborda decât una din valorile, probabil, cel mai discutabile, respectiv variabile și în aceeași măsură, paradoxal, invariabile, ale omului – adevărul. Care este măsura în care adevărul poate fi integrat în societate?, ori, Este adevărul o valoare absolută? – sunt doar două dintre întrebările asupra cărora voi insista în cele ce urmează.

Din perspectiva mea, orice principiu moral acționează în funcție de un punct de echilibru, sau în jurul unei axe de care nu se poate înstrăina, indiferent de context sau de circumstanțe. Astfel, adevărul are ca și punct de echilibru necesitatea – singura axă în jurul căreia el poate varia. Ipoteza, cu alte cuvinte, este aceea a măsurii în care un adevăr este necesar. Spunând asta, voi preciza de la început faptul că, această ipoteză nu are nici o legătura cu utilitarismul[i], necesitatea fiind în cazul nostru o calitate a adevărului – cu cât ea este mai accentuată, cu atât acel adevăr se apropie mai mult de valoarea absolută. Adevărul nu v-a putea fi nicicând catalogat ca util sau nu, de aici și dorința mea de a specifica această diferență.

Revenind însă, la o scară întrucâtva mai abstractă, moralitatea nu își va putea impune limitele rigide asupra adevărului. Individul nu le va putea suporta, la fel cum nu va putea suporta adevărul însuși. El nu v-a percepe decât brutalitatea mesajului transmis și nu va înțelege decât ravagiile pe care acel adevăr le va face in mintea sa. A înțelege adevărul este, deci, într-o oarecare măsură, același lucru cu a ne ține rănile și, din când în când, ochii închiși ori deschiși.

În tăcerea virtuților, aparent cele mai rudimentare principii ale existenței noastre pot deveni adevărate călăuze morale. Un adevăr necesar va fi unul care va oferi conștiinței luciditate, nu poveri inutile – unul care va izola individul de consecințele ulterioare, fara a-l amăgi.

Mi-a fost de-a dreptul necesar să spun în acest fel, atât mie cât şi vouă, cele ce urmează, întrucât ele mi-au influenţat într-o mare măsură perspectiva, conduita. Am considerat întotdeauna că omul nu are de ales, în fapt, decât între două feluri de a fi. În fapt şi raţional, el poate să fie bun, ori poate să fie rău. Exprimarea aceasta poate părea vagă, incompletă ori, poate, după părerea unora, naivă, argumentul cel mai puternic adus în acest sens fiind însăşi lumea în care trăim şi felul în care ea se impune asupra noastră. Totul însă se rezumă la această alegere. Ea fiind, cu siguranţă, o alegere – una pe care o are fiecare din noi.

Nici o filozofie, logică, raţiune ori religie nu poate infirma această simplitate a existenţei noastre. Felul în care trăim, dincolo de poverile materiale, este o consecinţă a alegerii făcute. Uneori, însă, această consecinţă ne fură unele principii, ni-i fură pe cei dragi, uneori, ne fură chiar  dreptul de a trăi.

Deseori m-am întrebat care ar trebui să fie prioritatea întâi a omului: existenţa, în sine, ori maniera existenţei sale? Această întrebare ne face o introducere în aspectul complicat al vieţii, întrucât ea pune problema unei alegeri secunde. Momentul în care, raţional, vom alege moralitatea ca şi conduită, iar ea îşi va intra în rol, vom fi puşi în poziţia inevitabilă de a lua o altă decizie, una privind măsura sau dimpotrivă, a principiilor noastre. În acest fel oamenii se deosebesc unii de alţii, astfel ei pot să îşi desăvârşească alegerea dintâi, sau să o corupă.

Problematica, în ochii mei, constă în faptul că, oricum am acţiona, în final ne pierdem inocenţa, îmbrăţişând voluntar o oarecare culpabilitate. Omul care, moral fiind, se află într-o situaţie care îi cere încălcarea unui principiu, nu are – din nou – decât două opţiuni: poate să răspundă prin într-adevăr încălcarea acelui principiu, făcându-se astfel vinovat de imoralitate, ori poate să aleagă în mod contrar celei dintâi, făcându-se vinovat de mândrie. Demnitatea va călca în picioare umilinţa, devenind vanitate, iar smerenia va înlănţui mândria, devenind slugărnicie. E o natură simplă, aceea a omului, într-o lume complexă.

Oricare ar fi alegerea noastră deci, ne vom pierde inocenţa, iar odată cu ea, se vor adânci rănile lăuntrice iar conştiinţa va întâlni remuşcări cu adevărat tăioase. Moralitatea însă, nu suportă o altă gazdă decât aceea a caracterului puternic, cel care discerne, raţionalizează şi apoi acţionează conform unor reguli, într-o lume în care regulile nu există. Alegerea secundă este între a face sau nu, dintr-acestă lume exterioară şi imperfectă, o lume interioară.

Tragedia umană nu e moartea, ci pierderea şi imposibilitatea regăsirii sinelui. E o constantă a existenţei noastre, aceea a schimbării, care ne alterează mintea pe nesimţite. Nimic nu poate opri devenirea în timp, dar ca şi în Iadul[i] de dincolo, această devenire va avea o călăuză, un Virgil[ii] al ei, unul propriu alegerii şi voinţei noastre.

Dar se vor pierde vieţi, în căutarea ei, se vor pierde legături de sânge, se vor frânge inimi în această rătăcire ce ne va înfrigura până la unul. Goliciunea va îmbrăca sufletul lumii, la fel cum luciditatea va împresura mintea ei, în momentele în care frigul va pătrunde până la os, iar odată cu el şi conştiinţa.

[i] “Divina Comedie”, de Dante Alighieri.

[ii] Personaj aparţinând capodoperei „Divina Comedie”, de Dante Alighieri.

Out of the night that covers me,
Black as the pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

“Invictus”- William Ernest Henley – Book of Verses / Life and Death

Câteodată îmi pare atât de ciudat să îmi pun speranţele în câteva rânduri, ori în ideea în care ele ar putea reprezenta la fel de multe şi pentru cel care le citeşte, pentru cel ce le-nţelege. Totuşi, a-mi atinge scopul prin aceste rânduri – oricare ar fi ele – este de multe ori, o lungă şi durabilă dezamăgire. În măsura în care sunt atât de limitat de timp, de referinţe logice, palpabile, explicaţiile ce mi le pot da sunt fragile, uneori schimbătoare, incomplete, enervant de lucide – ele nu mă mulţumesc după cum nu reuşesc sa-mi ofere un refugiu în faţa vieţii şi neajunsurilor ei. Argumentele aduse în vederea susţinerii oricăror raţionamente, m-au făcut să simt o oarecare frică în faţa materializării unui comportament ca atare lor. Ori, poate tocmai logica lor imposibil de negat mă sperie, sau posibilitatea de a nu mă putea menţine vertical în cazul în care, într-adevăr, voi pune în practică ceea ce am gândit.

Problemele de care avem parte cu atât de multă generozitate însă, sunt de cele mai multe ori de natură simplistă, rudimentară, inflamând puternic durerile interioare, în umbra celor care ne domină, de fapt, întreaga existenţă. Pare atât de uşor să abordăm mai degrabă un conglomerat de probleme cotidiene, în locul „problemelor cu pretenţii”.

Ce este însă şi mai ciudat, e faptul că de fiecare dată când acest stres cotidian atinge un prag exasperant, ne întoarcem privirea înspre problemele majore, cele cu adevărat importante. E de-a dreptul ironic cum, în ciuda „pretenţiilor” şi a inutilităţii – idei atât de cu succes îmbrăţişate în rândul tendinţelor actuale, privind filozofia şi scopurile ei – realitatea mortalităţii, a moralităţii, a conştiinţei, a dragostei, ş.a.m.d, reuşeşte să confere sens vieţii, problemelor „mai mici”, mai mult, ea oferă un sprijin fără a-şi descoperi identitatea, închizând toate inciziile ori înţepăturile rezultate în urma depăşirii acelui prag aparent înnebunitor şi redeschiderea, reînnoirea, adâncirea rănilor cu adevărat grave.

Avem atât de puţin timp la dispoziţie, iar primul lucru pe care încercăm să îl facem este acela de a încerca să închidem aceste răni. Sfârşim însă prin a le înnoi. În final, ele rămân veşnic deschise, veşnic dureroase, sensibile, neînţelese. A trece prin viaţă fără aceste infirmităţi e imposibil.

Îmi pare însă clar de data aceasta, că nu a existat şi nu va exista nicicând un refugiu în faţa suferinţei pricinuite de aceste răni. E o luptă fără scăpare, ori, e o luptă neînţeleasă de om, o luptă împărtăşită, una ce nu cunoaşte nici oboseală, nici slăbiciune. Odată intrată în joc, pe câmpul acestei lupte, conştiinţa recunoaşte înfrângerea, dar… poate tocmai aceasta oferă un sens vieţii, poate tocmai ea asociază eroismul, existenţei umane.

Confruntările mistuitoare pe care le avem de-a lungul vieţii nu sunt cu cei din preajma noastră, ci cu noi înşine, cu viaţa însăşi. Omul este astfel, o fiinţă care, deşi aparent acomodată condiţiilor ce îi sunt impuse, trăieşte într-o continuă revoltă împotriva a ceea ce îl limitează. Individul care este însă profund “chinuit de revelaţiile în conştiinţă” va nega o astfel de revoltă, dar nu va nega ideea de revoltă în sine. El nu va ridica răzvrătirea existenţială la scara unui război cu tot ceea ce îl înconjoară, ci o va claustra, pentru că astfel îi spune raţiunea că va descoperi adevărul, pentru că găseşte deja în sine toate elementele care întregesc mecanismul ce îl macină. Omul se urăşte pe sine tocmai pentru că realizează posibilitatea de a fi potrivit acestei lumi ce îl dezgustă, astfel că rezumă revolta la un front comun, o aduce în singurul loc în care crede că ea ar avea o şansă de izbândă, o aduce în el însuşi cu gândul de a o izola de lume şi de a distruge speranţele unei alianţe cu ea.

Paradoxal, omul nu poate trăi în solitudine la fel cum nu poate trăi cu sine însuşi. El caută desăvârşirea în ceilalţi, fiind incapabil de a împăca de unul singur, ceea ce el este, cu ceea ce el ar dori în mod ideal să fie. O asceză solitară a lui, înspre absolut, îi este cu neputinţă, la fel cum o dragoste ideală nu-i va putea fi nicicând echivalentă cu una neîmpărtăşită, la fel cum întregirea nu are sens pentru el decât dacă este legitimă prin destăinuire. Omul caută adevărul, dar nu este pregătit pentru el. Tot ceea ce adevărul ar putea reprezenta – vastitatea lui – îl înspăimântă. Ce îl scoate din minţi însă, nu este această spaimă, ci posibilitatea ca ideea de adevăr să nu reprezinte nimic, posibilitatea ca adevărul să nu fie legitim, ori să nu fie altceva decât un hazard inutil.

Durerea pricinuită de aceste deziluzii nu cunoaşte nimic poetic, ci doar oroare, repulsie, atât faţă de lume, cât şi faţă de propria existenţă. Adevărul este o valoare iluzorie atât timp cât nu poate fi legitimat. Nimic din fiinţa sau firea umană nu justifică discrepanţa dintre necesitatea şi lipsa lui. Singurul adevăr pe care omul îl consideră moral, este cel necesar, iar cel care, dimpotrivă, nu are trebuinţă, este o iluzie. În final, totul se rezumă ori la moralitate, ori… la nimic. Nu vom descoperi adevărul decât în ceilalţi şi prin ceilalţi.